Piramida a fost construita de faraonul Khufu, care a domnit in timpul celei de-a patra dinastii. Se pare ca piramida a fost construita in jurul anului 2560 i.H., cu scopul de aservi drept mormint faraonului.
Traditia construirii piramidelor a inceput in Egiptul Antic ca o extindere ideii de "mastaba". Mastaba era o platforma care acoperea cavoul regal. Mai tirziu, a aparut traditia suprapunerii acestor platforme si astfel s-au nascut piramidele. Se crede ca Marea Piramida a fost construita intr-o perioada de 20 de ani.
Timp de milenii, piramidele din Gizeh au aprins imaginatia omenirii. S-a spus despre ele ca sint "Grinarele lui Iosif" sau "Muntii Faraonului". Cind Napoleon a intrat in Egipt, in 1798, el s-a adresat astfel trupelor sale: "Soldati! Din virful acestor piramide ne privesc 40 de secole." Astazi, Marea Piramida este inclusa, impreuna cu celelalte piramide si Sfinxul, in regiunea turistica a Platoului din Gizeh. In acest loc se mai gaseste si un muzeu ce adaposteste misterioasa "Barca a Soarelui", decoperita abia in 1954, in partea sudica a piramidei. Cercetatorii au presupus ca barca a fost folosita pentru a purta trupul faraonului in ultima sa "calatorie" pe lumea aceasta sau ca mijloc de transportare a lui Keops in interiorul Marii Piramide.
Atunci cind a fost construita, Piramida avea 145,75 de metri inaltime. Cu trecerea timpului, ea a pierdut 10 metri din varf. Piramida lui Keops a fost cel mai inalt edificiu de pe Pamint, timp de mai bine de 43 de secole, fiind "depasita" abia in secolul al XIX-lea d.H.
Ea a fost acoperita cu placi netede din piatra. Unghiul de inclinare al fetelor laterale ale piramidei este de 51 grade si 15’. Fiecare latura este indreptata spre unul dintre punctele cardinale. Sectiunea orizontala a piramidei este, indiferent de nivelul ales, un patrat. Structura piramidei include doua milioane de blocuri de piatra, fiecare cintarind mai mult de doua tone.
Intrarea in piramida se afla pe partea laterala nordica. In interior se gasesc mai multe coridoare si galerii, dintre care unele conduc vizitatorul spre camera mortuara a faraonului, iar altele par ca nu duc nicaieri. Cavoul faraonului este situat chiar in centrul piramidei si la el nu se poate ajunge decit prin Marea Galerie. Sarcofagul este sculptat in granit rosu, ca si peretii camerei mortuare. Sarcofagul faraonului este numai cu un centimetru mai scurt decit intrarea in camera. Se presupune ca el a fost introdus pe masura ce
Fiecare colt este indreptat cu precizie catre fiecare dintre cele 4 puncte cardinale (nord, vest, sud si est). Pe latura dinspre nord se afla intrarea. In piramida au fost descoperite o serie de coridoare, galerii si gauri de aerisire. Camera mortuara a faraonului se afla chiar in mijloc, in “inima” piramidei si este accesibila numai din “Marea Galerie” in care se ajunge pe un culoar ascendent. Peretii acestei camere sunt construiti din granit rosu, iar pietrele au fost imbinate atat de bine, incat nu intra printre ele nici macar o carte de joc. In piramida a mai fost construita si o camera mortuara a reginei. Regretabil este faptul ca atat comoara cat si mumia lui Keops nu au fost gasite. Se crede ca au cazut prada jefuitorilor de morminte.
2. Gradinile suspendate ale Semiramidei - o expresie continand doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat... Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca Voltaire si Cribillon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.
Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau "suspendate", ci dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15.000 m.p. dupa cele mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se odihneau pe o adevarata padure de coloane.
Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor".
In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: "Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile dintre ele [...]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior". Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi situate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua mentiuni (intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cat de cat cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.
Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) - ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul necrutator a distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand stavilirea apelor ii ocroteste si-i hraneste pe cei multi...
3. Statuia lui Zeus Olympia este una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, sculptată în fildeş, ornată cu aur şi avînd probabil o structură internă din lemn. Statuia, cu o înălţime estimată la aproximativ 12 m, a fost realizată de către sculptorul Phidias în preajma anului 435 î.C. în oraşul Olympia din Grecia. Pentru a o adăposti a fost construit un templu.Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime.
Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.
Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii - mai celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia, trecuta printre Cele sapte minuni ale lumii vechi.
Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai vietii la Olimpia si ca lucrarea sa anterioara, statuia Atenei Parthenos, a fost inaugurata in 438 i.e.n., ne ramane, pentru statuia lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431 i.e.n. Este, desigur, o ipoteza bazata pe conjuncturi (foarte probabila de altfel) in lipsa unor informatii exacte; Strabon si Pausanias ne-au lasat descrieri amanuntite ale impunatoarei statui, despre care vorbesc cu admiratie si respect, dar nu mentioneaza nicaieri anul inaugurarii - lucru firesc daca tinem cont ca Strabon si-a redactat Geografia cu peste patru veacuri mai tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui Pausanias dateaza din secolul II e.n.
Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile autorilor pomeniti mai sus si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos si bronz, cu bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚, zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.
Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. O explicatie ne propun G. si T. Chitulescu (in Sapte monumente celebre ale antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969): "Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna!".
Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imprial din 393, care interzicea ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.
Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul.
Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de sculptorul Fidias.
Se crede că în anul 394 d.C. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475.
În 1958 a fost descoperit la Olympia şi atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii, şi au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-o basilică creştină, în prezent ruinată.
4. Templul zeitei Artemis din EFESIn Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit, se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare. Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui teren mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate.
Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune o explicatie verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incendiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie".
Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tarziu, Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile fiind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.
Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur!).
Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia), au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despuind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele - desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului, al fragmentelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina celebru - senatul efesian emisese un decret prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fata, dupa cum vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate...
5. Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia, una din cele şapte minuni ale lumii. Statuia îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui, Helios şi măsura cca 34 m. Construcţia s-ar fi realizat în 12 ani şi ar fi fost finalizată în anul 282 î.C. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor
Locul presupus de amplasament al Colosului din Rhodos (în faţa intrării în Castelul Templierilor)Rhodos devine în anul 408 î.C. capitala mai multor teritorii unite şi un important port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianţă, însă locuitorii din Rhodos sunt uniţi şi rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulţumire pentru protecţia locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcţia statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani. Când soarele răsărea dimineaţa, se reflecta în suprafaţa de bronz şi făcea ca figura zeului să strălucească. În 225 î.C., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbuşirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea,însă un oracol le-a interzis.
După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceştia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.
Statuia era construită din bronz şi întărită ulterior cu fier şi piatră. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz şi 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantităţi au fost chiar mai mari. Avea o înălţime de 33 m şi stătea pe un soclu înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertăţii din SUA.
6. Farul din Alexandria a fost construit pentru ca marinarii din aceea vreme sa poata gasi tarmul cand se intorceau din calatoriile pe mare . A fost primul far din lume si a rezistat timp de 1500 de ani.
Farul era amplasat pe vechea insula Pharos, un fel de peninsula inglobata in cadrul orasului Alexandria. El se mai numea si Pharos, dupa numele insulei.
Orasul Alexandria a fost fondat in 331 inainte de Hristos de catre Alexandru cel Mare, regele Macedoniei.Dupa moartea sa , Ptolemeu Soter, rege al Egiptului, a stabilit aici capitala.In fata coastelor se gasea o mica insula, Pharos, al carei nume se presupune ca venea de la “insula lui Pharaon.”
Insula a fost legata de uscat printr-un dig numit Hepstadion, fiindca avea sapte stadii lungime, adica 1300m. Din cauza conditiilor de navigatie foarte periculoase in lungul coastelor, se impunea construirea unui far.
Proiectul a fost conceput si initiat de catre Ptolemeu Soter in jurul anului 290 i.C., dar a fost realizat dupa moartea acestuia , de catre Ptolemeu al ll-lea Filadelful. Sostratus a fost arhitectul, dar detaliile si calculele au revenit Bibliotecii din Alexandria. Monumentul era construit in cinstea Zeilor Salvatori: Ptolemeu si sotia sa Berenice.Dintre cele sase minuni disparute ale lumii, Farul din Alexandria pare a fi ultimul supravietuitor. De aceea i se cunosc atat pozitia cat si aspectul. Scrierile lui Strabon si ale lui Pliniu cel Batran descriu turnul si splendida marmura alba in care era imbracat.
Farul era construit din trei turnuri sau etaje, ridicate pe un fundament extrem de solid. In partea inferioara se gasea un turn de forma patrata, cu latura de 30m si inaltimea de 55m , cu 300 de camere de locuit, pentru garnizoana care deservea farul. Urma apoi un turn octogonal in care se insirau scari in forma de spirala , cu latura de 18,3m si o inlatime de 27,45m. Cu ajutorul scarilor se ajungea in cel de-al treilea turn , cilindric, cu o inlatime de 7,3m in care se facea focul si se aflau oglinzile. In varf se gasea statuia lui Poseidon. Inaltimea farului era de 117 m.
Pentru mentinerea focului era necesara o cantitate imensa de combustibil. Lemnele erau transportate , dupa unii autori, cu carute trase de cai sau catari care urcau pe o rampa in forma de spirala, iar dupa altii, cu ajutorul unor scripeti de la prima la a doua terasa si apoi pe scara. In spatele focului se gaseau oglinzi uriase de bronz, care reflectau lumina la distante de peste 50km, luminand rada si ghidand corabiile.In timpul zilei era folosita lumina solara, care era amplificata de uriasele oglinzi.
Dupa ce au cucerit Egiptul, arabii s-au indragostit de Alexandria si de bogatiile ei. Dar noii conducatori au mutat capitala la Cairo si cu aceasta ocazie au vrut sa mute si oglinda farului. Dar ea a fost coborata gresit si a fost sparta. In anul 956 d.C.un cutremur a zgaltait Alexandria, provocand numeroase stricaciuni farului, urmat de alte doua, in 1313 si 1323.
In 1480, sultanul Qait Bey a decis fortificarea Alexandriei si a construit un fort medieval pe amplasamentul vechiului far, folosind chiar piatra si marmura din ceea ce mai ramasese.Acum , langa actualul Fort Qait Bey, sub apele linistite ale marii se zaresc asa numitele fundatii ale farului.
Desi nu a supravietuit, Farul din Alexandria a fost luat drept model pentru numeroase monumente inaltate pe malurile Mediteranei si chiar in Spania.
7. Mausoleul din Halicarnas este considerata cea de-a cincea minune a lumii antice situindu-se la sud de Efes, pe coasta sud-vestica a Asiei Mici. In anul 556 i.Hr., regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare.
Regii persi puneau in tinuturile cucerite guvernatori numiti satrapi. Incepand din anul 377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument nepieritor in amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitectii greci greci Satyros si Phytheos. Ei s-au deosebit de ceilalti concurenti prin planul lor pe cat de neobisnuit pe atat de impunator: nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de "Mausoleul" sau. El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat lucrarile incepute, Insa nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera terminata.
A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei. Platiti bine de la inceput, arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de 49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire cu 16 etaje.
Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-I o soarta trista, cea de cariera pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a oraşului Bodrum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu