11 august 1961 – A decedat Ion Barbu, poet si matematician roman.

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian  (n. 18 martie 1895, Campulung-Muscel, d. 11 august 1961, Bucuresti) a fost un poet si matematician roman. A fost unul dintre cei mai importanti poeti romani interbelici, reprezentant al modernismului literar romanesc. Studiile elementare şi gimnaziale le face la Campulung, Daminesti, Stalpeni, Pitesti. Urmeaza liceul la Bucuresti. Demonstreaza de pe acum deosebite aptitudini de matematician. Dupa ce-si si-a licenta (1921) obtine o bursa pentru doctorat in Germania. Talentul sau matematic se manifesta inca din timpul liceului, elevul Barbilian publica remarcabile contributii in revista Gazeta matematica. Tot in acest timp, Barbilian isi dezvolta si pasiunea pentru poezie. Intre anii 1914-1921 studiaza matematica la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, studiile fiindu-i intrerupte de perioada in care isi satisface serviciul militar in timpul Primului Razboi Mondial. In 1942 este numit profesor titular de algebra la Facultatea de Stiinte din Bucuresti. Publica diferite articole in reviste matematice. In anul 1919, Dan Barbillian incepe colaborarea la revista literara Sburatorul, adoptand la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului sau, Ion Barbu. In timpul liceului il cunoaste pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi si mai frumoase prietenii literare. Debutul sau artistic a fost declansat de un pariu cu Tudor Vianu. Din acest "pariu", Dan Barbilian isi descopera talentul si iubirea fata de poezie. Dan Barbilian spunea ca poezia si geometria sunt complementare in viata sa: acolo unde geometria devine rigida, poezia ii ofera orizont spre cunoastere si imaginatie. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, "Dupa melci", apare in 1921 in revista Viata Romaneasca. Din poemele fabulative cu elemente de figuratie din natura, capodopera ramane Riga Crypto si lapona Enigel. La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaita" din Bucuresti, bolnav de cancer la ficat.

Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa

 Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.   
Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional. 

Parcul păstrează, în cele 36.758 de hectare, multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de două râuri: Nera şi Beu. 

Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei.      

Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător. 

Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase. 

Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă. 

Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.       

Două comori are rezervaţia Cheile Nerei- Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.     

Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele. 

Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.       

După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian. 

Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.       

Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.     

La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.

În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii. De aici, porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m. 

Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.    

De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de un 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă.   

Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.     

Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.

Templul zeiței Artemis din Efes

A 3-a minune a lumii!Templul zeiței Artemis din Efes (în greacă: Artemision, lat. Artemisium), cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află 50 km la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve.
Templul a fost construit timp de 120 de ani de către împăratul Adrian cel Mare. Clădirea a fost lată de 51 m și de 105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălțime susțineau acoperișul. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint. Philon a spus despre templu: "Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceață."   Chipul zeiţei Artemis (duplicat roman din marmură) La 22 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incediu, se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, și că și el a murit în foc. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice și pline de învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi însă, în dorința de a se menține în conștiința oamenilor și în istorie, comite această crimă. De aici a luat naștere expresia "Slavă lui Herostrate" . Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu. În 356 templul a fost reconstruit de către cetățenii orașului Efes, dar a fost dărâmat odată cu apariția creștinismului.
Chipul zeiţei Artemis (duplicat roman din marmură)

10 august 1519 - Fernando Magellan a pornit in calatoria sa in jurul lumii. Navigatorul Fernando Magellan s-a nascut la Oporto in 1480, intr-o familie modesta de nobili. Ramas orfan la 10 ani, a fost educat la curtea regala, unde a studiat navigatia, pentru ca in 1505 sa se inroleze in marina. Dupa ce a participat la mai multe lupte si expeditii, a cazut in dizgratia regelui Manuel ceea ce l-a determinat sa renunte la cetatenie si sa plece in Spania. Si-a oferit serviciile regelui Carol Quintul, pe care l-a convins sa ii finanteze o expeditie pentru descoperirea unei alte cai maritime de acces spre insulele Moluce din Indonezia. Calatoria istorica a fost inceputa in 10 august 1519, cand cinci corabii - Trinidad (110 tone, 55 marinari), San Antonio (120 tone, 60 marinari) ,Concepcion (90 tone, 45 marinari), Victoria (85 tone, 42 marinari) si Santiago (75 tone, 32 marinari) – au ridicat ancora din orasul Sevilia. Flota a navigat pe fluviul Guadalquivir pana in San Lucar de Barrameda, unde a stationat pana la 20 septembrie dupa care a plecat sa strabata lumea. In cursul expeditiei, care s-a incheiat in septembrie 1522, navigatorul a descoperit stramtoarea care ii poarta numele si care face legatura dintre Oceanul Atlantic si Pacific. Magellan nu a reusit sa ajunga la destinatie, fiind ucis de bastinasii din insula Mactan.

Pestera lui Zamolxis,

Pestera lui Zamolxis, locul unde crestea planta care vindeca orice boala si unde sta ascuns aurul dacilor....

La patru ore de mers cu masina din Bucuresti, langa comuna gorjeana Polovragi, in Muntii Capatanii, se gaseste una dintre cele mai mari cavitati stancoase din tara noastra. Speologii inca nu i-au gasit capatul, iar legenda spune ca iesirea e tocmai in Transilvania, la Sarmisegetuza.



O zi “cheltuita” ca sa vizitezi o pestera in care legenda spune ca a trait un zeu pare o investitie buna. Caverna de la Polovragi este cu adevarat o minune despre care putini romani au aflat. Cei 25.000 de vizitatori care au intrat anul trecut in scobitura de kilometri a stancii o fac mai mult din intamplare. Muzeografii de la Muzeul Gorjului recunosc sincer ca turistii au descoperit caverna doar dupa ce in zona s-a deschis Transalpina, drumul auto care trece prin Parang si leaga Gorjul de Alba.

Desi nu are "camere" spectaculoase de peste o suta de metri inaltime cum are pestera Skocjan din Slovenia, grota gorjeana este una dintre cele mai lungi din Europa cu peste 10,3 km si specialistii nu sunt siguri daca i-au dat de capat.

Pe drumul spre Zamolxis sar pastravii din raul Oltetul

Daca se porneste din Bucuresti, ca sa se ajunga la destinație, se merge spre Ramnicu Valcea, se trece de Horezu si apoi va ieși, undeva in cale, si localitatea Polovragi. Se poate ajunge usor si fara automobil. Daca se ia autobuzul spre Targu Jiu, trebuie doar sa se ceara la șofer o statie in comuna cu pricina asezata la poalele masivilor Capatanii si Parang.

Odata ce se ajunge in localitate, mai intai se da o raita pe la manastire. E din secolul XVII si e realizata in stil bizantin. Nu e mare asa ca se bifeaza rapid vizitarea ei! Dupa ce se iese din Casa Domnului, urmeaza drumul forestier spre grota unui alt zeu. Suna bine! Pana la destinație e timp sa se admire drumul spre casa lui Zamolxis, peisajele din Cheile Oltetului sunt magnifice. Raul cu acelasi nume ii insoteste zgomotos pe temerari pe partea stanga a potecii. Tot in amonte urca si pastravii care sar uneori din apa ajutati de micile cascade formate de pietrele din albie. Peisajul te fura, asa ca nici nu nu-ti dai seama ca ai si ajuns la pestera.

Acasa la zeul dacilor

Din cei 10 km ai pesterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, in rest doar speologii au acces. In grota este cald si umed (temperatura constanta este de 9 grade Celsius si umiditate medie de vreo 90%, spune ghidul).
Acum se trece la poze, cine are un aparat mai performant e fericit, si la “uau, ce ciudat e"! Dar pentru a depasi gardul trebuie sa se plateasca si o taxa de 5 lei de persoana (complexul e deschis doar de vineri și pana duminica, intre orele 11.00-17.00)
Locul are o incarcatura emotionala de exceptie deoarece a fost de-a lungul timpului un refugiu pentru daci, vraci si calugari.



In interior iti atrage atentia:

- scaunului lui Zalmoxis – piatra pe care se spune ca statea zeul
- cuptoarele – unde ardeau dacii planta polvraga
- pictura realizata de catre un calugar in tehnica negru de fum, reprezentand simbolul mortii. Autorul acestui desen ciudat este preotul Pahomie care, in anul 1607, a stat aici, in bezna, alaturi de vietatile subpamantene, vreme de sase luni.
- Izvorul Sperantelor, din spatele caruia se intrezareste Maica Domnului cu Pruncul in brate
- Bolta insangerata
- Camera Alba
- Bolta Divina


   
Cam vreo 45 de minute dureaza traseul pana se ajunge iar la iesire.
Inainte de a spune “la revedere” ghidul aminteste vizitatorilor ca pe varful de deasupra se gasesc ruinele unei cetati dacice, despre care se spune ca a fost cetatea lui Zamolxis, cetate la care se ajunge dupa un traseu de aproximativ 20 de minute de mers prin padure.

Datorita oxigenului eliminat din apa (umiditatea este foarte mare), aerul iti da o energie nemaiintalnita asa ca noul drum pare floare-la-ureche.

LEGENDELE

Casa lui Zamolxis

In Pestera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnatorie de metale de catre daci, iar o legenda spune ca aici s-ar fi refugiat Zamolxis. Legatura cu realitatea este ca deasupra pesterii se afla o cetate geto-dacica. Chiar se spune ca aici inca mai traieste Zamolxis, iar picaturile ce se preling din turturii de piatra sunt lacrimile varsate de el dupa cucerirea Daciei.



Planta magica care da numele grotei

In pestera, vracii daci si cei de dinaintea lor prelucrau o planta rara, numita povraga, polvraga sau polovraga, intrebuintata in popor ca remediu impotriva bolilor.

Iesirea, la Sarmisegetuza

Alt mit ar fi ca iesirea din pestera se afla tocmai in Transilvania. Deocamdata lungimea acestei pesteri atinge 10 km si cercetarile continua.

Aurul

Unul dintre miturile strajuite de localnicii din Polovragi, judetul Gorj, este cel al aurului dacic ascuns in pestera lui Zamolxis.
Cautatorii de comori continua sa vina aici la Polovragi, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac ca sunt vizitatori incantati de minunatiile pesterii, apoi se furiseaza prin cotloane sa verifice daca dau de comoara, povești oferite de ghid la o "pauza" de barfa.

Sursa de energie

La “Galeria Ispasirii” este ceva obisnuit sa simti furnicaturi pe maini, chiar in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune ca detectoarele de biocurenti o iau razna, invartindu-se fara noima, ca in prezenta unei fiinte vii, extrem de incarcate cu energie.



Tudor Vladimirescu nu a fost ucis

O intamplare demna de reținut este cea care il vizeaza pe Tudor Vladimirescu. Acesta avea ca obicei sa vina pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura de-a sa a ramas in manastire și a dat apa la moara celor care susțin varianta neoficiala in care o sosie de-a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Tudor a ramas in manastire unde a trait deghizat in calugar.

Datele pesterii

Are o vechime de peste sapte milioane de ani. Aici s-au gasit desene rupestre, dar si texte cu scriere cuneiforma sapate in piatra.
Denivelarea este de 87 m (-62, +25).
Dupa unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, in care "Da" inseamna zeu, iar "Ksha", țara.

Mirajul diamantului românesc

Se spune că pe când Dumnezeu împărţea bogăţiile Pământului, i s-ar fi rupt sacul deasupra României. Este cea mai simplă explicaţie pentru inventarul geologic variat şi resursele minerale valoroase, inclusiv de metale preţioase.

Mirajul diamantului românesc

Se spune că pe când Dumnezeu împărţea bogăţiile Pământului, i s-ar fi rupt sacul deasupra României. Este cea mai simplă explicaţie pentru inventarul geologic variat şi resursele minerale valoroase, inclusiv de metale preţioase.Geologii au însă altă poveste. Ei ştiu că bogăţiile subsolului nu se găsesc în devălmăşie, ci sunt distribuite după mecanisme geologice  pe care cercetătorii şi prospectorii le cunosc foarte bine. Mai întâi, în magma primordială s-au sortat elementele după densitate şi alte proprietăţi fizico-chimice. Americanul Frank Clarke, profesor la Harvard, a calculat pe la 1900 răspândirea şi distribuţia elementelor în scoarţa terestră şi a constat că există numeroase anomalii: unele elemente, deşi se află în procente mai modeste, se concentrează în zăcăminte bogate, ceeace ce le face uşor de extras şi deci ieftine. Altele, invers, nu sunt rare în scoarţă, dar sunt diluate  prin roci, astfel extracţia lor e costitistoare. Aurul, de exemplu, este în această categorie. (Clarke este considerat fondatorul Geochimiei, o disciplină importantă pentru geologia zăcămintelor). Deplasarea plăcilor tectonice, fenomenele vulcanice, orogeneza (formarea munţilor), eroziunea şi sedimentarea, au redistribuit elementele, le-au amestecat, le-au orânduit în masivele de roci.

Mină de diamante în Rusia. Foto Serguei Fomine/Global Look/CorbisCa urmare a acestor procese, România are aur şi argint, are uraniu, dar şi cupru, plumb şi zinc, are petrol şi gaze... Dar diamante nu.Pentru a se forma, diamantele au nevoie de presiuni şi temperaturi ridicate, mii de atmosfere, peste 1.000 de grade Celsius – condiţii care se realizează la mari adâncimi. Acolo, în lipsa oxigenului, atomii de carbon sunt comprimaţi unul într-altul, constituind astfel reţeaua cristalină compactă, de cub centrat, a diamantului. De aceea diamantele s-au format  în foarte puţine locuri pe glob, mai ales în  zonele de scut, unde scoarţa continentală este groasă, cum se întâmplă în scutul african şi scutul siberian. Când acolo s-au produs explozii vulcanice la mari adâncimi, forţa erupţiilor nu s-a refulat la suprafaţă, ci s-a descărcat în adâncime, formânddiatreme, adică structuri cilindrice sau tronconice verticale, de mii de metri înălţime, umplute cu roci zdrobite. Printre sfărâmături, ici colo granule de diamant, cam 1 gram de diamante (5 carate) la peste 1.000 de tone de rocă. În alte locuri diamantele astfel formate au fost eliberate din roca-mamă prin eroziune, transportate de ape şi resedimentate.În România nu au fost condiţii pentru formarea diamantelor sau pentru acumularea lor în sedimente. Acest fapt nu i-a descurajat însă pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena. Cam prin 1972 ei au fost cuprinşi de febra diamantelor. Au încercat mai întâi să dezvolte relaţia cu Republica Centrafricană, condusă pe atunci de dictatorul canibal Bokassa. Acesta a agreat relaţiile economice cu România în ce priveşte exploatarea zăcămintelor de cupru, dar nu s-a lăsat înduplecat când a venit vorba de diamante.

Atunci a fost pus la treabă departamentul de spionaj economic al securităţii, condus de generalul Pacepa. Acesta a procurat  echipamentele şi tehnologiile necesare realizării diamantelor artificiale. Pe baza lor s-a dezvoltat la Timişoara, în mare secret, o fabrică capabilă să producă diamante industriale şi alte minerale cu duritate mare. Există informaţii că ar fi fost o instalaţie performantă şi foarte rentabilă.Dar nu numai securiştii ci şi geologii români au fost puşi la treabă. Pe baza unor indicii neserioase, s-a avansat ipoteza existenţei diamantelor în Carpaţi sau în nisipurile din Delta Dunării. Întradvăr, în munţii ce mărginesc Valea Lotrului, mai ales în Munţii Căpăţânii, se găsesc ecologite, roci formate la presiuni şi temperaturi ridicate, aidoma celor în care se găsesc uneori şi diamante. Dacă spargi un fragment de ecologit (lucru nu prea uşor, căci e o rocă extrem de compactă şi dură) poţi zări în masa de piroxeni, asemenea unor stafide în cozonac, boabele unui mineral de un roşu sângeriu, foarte frumos. Este piropul, un granat. Piropul poate fi un indicator al prezenţei diamantului. Geologii ruşi care au descoperit în 1957, în împrejurări dramatice, zăcămintele de diamant din Iakuţia, au găsit mai întâi pirop.Din păcate piropul din Carpaţi a rezultat prin alte procese geologice şi nu este însoţit şi de diamant. Deşi cercetătorii demonstraseră convingător acest lucru, pentru a urma indicaţiile de partid în Delta Dunării s-au construit până la urmă instalaţii de spălare şi îmbogăţire a mineralelor grele din acumulările de nisip. Cheltuială inutilă şi mediu distrus. Bineînţeles că niciun grăunte de diamant nu a ieşit la iveală.După revoluţie peste acele instalţii s-a instalat paragina. Mulţi geologi s-au reprofilat. Iar fabrica de diamante sintetice de la Timişoara a fost tăiată la fier vechi.Şi se spune că văzând  Dumnezeu că prin spărtura sacului au curs prea multe bogăţii deasupra României, s-a gândit ca în compensaţie să le dea  românilor ceva mai puţină minte.

SECRETUL PIRAMIDELOR 

Secrete ale construirii piramidelor din Egipt descifrate dupa milenii. Cercetatorii au reusit sa descifreze secrete legate de numarul muncitorilor care au ridicat piramidele si de durata in care ei au locuit in orasul pierdut in istorie.
Orasul lucratorilor care au construit piramidele se afla la aproximativ 400 de metri sud de Sfinx, potrivit, Live Science.
Muncitorii care au locuit in asa-numitul "oras pierdut al constructorilor piramidei" au ridicat piramida faraonului Menkaure, a treia si ultima piramida de pe platoul Giza.
Pana in prezent, cercetatorii au descoperit un cimitir al lucratorilor in apropierea piramidei, o zona unde se pot vedea urme ale unor ritualuri de sacrificare si gramezi de oase de animale.
Pe baza descoperirii oaselor de animale si a altor relicve, arheologii estimeaza ca mai mult de 1.800 de kilograme de carne de bovine, ovine si capre au fost sacrificate in fiecare zi pentru a hrani constructorii.
"Oamenii care au lucrat acolo au fost bine hraniti, astfel incat munca lor sa fie atractiva pentru ei", a spus Richard Redding, directorul Asociatiei de cercetare a vechiului Egipt (AERA).
10.000 de constructori au lucrat vreme de 35 de ani
Orasul constructorilor a fost probabil ocupat vreme de 35 de ani, sustin cercetatorii. Desi ei nu stiu exact care este numarul de oase descoperit, arheologii estimeaza ca au identificat oase ce provin de la aproximativ 25.000 de ovine si capre, 8.000 de vite si 1.000 de porci.
La construirea piramidei lui Menkaure au participat 10.000 de muncitori, care au lucrat pe tot parcursul anului. "Egiptenii au folosit o forta de munca mai mare doar patru-cinci luni pe an pentru a muta blocurile de piatra", a explicat Redding, care este si cercetator al Muzeului Kelsey si profesor al Universitatii Michigan.
Cercetarea a dezvaluit si amanunte interesante legate de viata din orasul constructorilor. Supraveghetorii au mancat carne de vita, iar lucratorii au fost hraniti cu carne de oaie si capra.
Studiile viitoare vor pune accent pe orasele lucratorilor care au participat la construirea celorlalte doua piramide, ale lui Khufu si Khafre de la Giza.

Mausoleul din Halicarnas 

A 5-a minune a lumii!

 

Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum, Turcia) a fost opera arhitecților Pytheos și Satyros și a sculptorilor Scopas și Timotheos. Mausoleul poartă numele guvernatorului local Mausol, care a fost guvernatorul (satrapul sau regele) provinciei elenistice Caria (377-353 î.Ch.) pentru care fusese destinat, ca mormânt-templu. ^[1]. Acest monument arhitectural a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei Cyrus al II-lea a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord până la țărmurile Mării Negre și la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern centralizat, din cauza situației mijloacelor de transport și de comunicare din acea vreme. Regii perși puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap. Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul Hekatominos, contribuise la înflorirea economică a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său și a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitecții Satyros și Phytheos și pe sculptorii Scopas și Timotheos, toți din Grecia.  Ei s-au deosebit de ceilalți concurenți prin proiectul lor, pe cât de neobișnuit, pe atât de impunător: nu au conceput un monument scund, tradițional in Grecia, ci o construcție foarte înaltă. Mausol nu a putut însă să vadă terminat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch. Văduva sa, Artemisa, care îi era și soră, a continuat lucrările începute, nu fără intenția de a ridica un monument și pentru ea însăși. De aceea, pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile cuplului princiar, Mausol și Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera terminată. A murit la doi ani după soțul și fratele ei. Arhitecții au continuat construcția până la sfârșit (335 î.Ch.), realizând un monument și pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime și 33 m lățime, se gasea un suport lung de 33 m, lat de 27 m și înalt de 22 m. Pe acesta se înălța templul funerar propriu-zis, susținut de 39 de coloane, având 39 m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura greaca tradițională). Imediat deasupra acoperișului se mai inălța o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era așezată cvadriga. Cu o înălțime totală de 49 m, mausoleul ar fi putut echivala în zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al antichității, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul 334 i.Ch., au cruțat monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciaților Ioaniți (în sec. XVI). Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orașului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind accesibile publicului.

Resturile Mausoleului din Halicarnas (astăzi în localitatea Bodrum, Turcia) :

Împăratul Octavianus Augustus şi cultul imperial roman

 

Romanii au rămas extrem de surprinşi atunci când au auzit că există o religie care s-a născut în Palestina, are origini iudaice dar nu are legături cu religia mozaică şi Îl adoră pe un tâmplar crucificat de stăpânirea romană, prin braţul guvernatorului Pontius Pilatus. Până în vremea domniei împăratului roman Domitian, romanii au confundat religia creştină cu o sectă iudaică, considerând-o neinteresantă. 

 Romanii au rămas extrem de surprinşi atunci când au auzit că există o religie care s-a născut în Palestina, are origini iudaice dar nu are legături cu religia mozaică şi Îl adoră pe un tâmplar crucificat de stăpânirea romană, prin braţul guvernatorului Pontius Pilatus. Până în vremea domniei împăratului roman Domitian, romanii au confundat religia creştină cu o sectă iudaică, considerând-o neinteresantă. Atunci când religia creştină a fost percepută o religie aparte, distinctă de iudaism, statul roman a scos în afara legislaţiei această nouă religie. Din pricina neînţelegerii cultului creştin şi a purtării creştinilor, romanii au persecutat creştinismul, deşi majoritatea celorlalte religii contemporane erau tolerate şi chiar adoptate la Roma. Cultul imperial roman a constituit unul din pietrele de poticnire în drumul creştinismului către reconcilierea cu Imperiul Roman. Creştinii nu au acceptat, încă din secolul al II-lea, să participe la cultul împăratului şi au refuzat să accepte ideea că împăraţii sunt zei în viaţă, deşi romanii aveau altă concepţie despre cultul imperial. Înnoirea adusă de primul împărat roman, Octavianus Augustus, în viaţa statului roman, a fost religioasă şi politică. Într-o societate precum cea romană, aflată la începutul apogeului său în vremea lui Augustus, politica, viaţa civică a romanilor şi religia erau strâns legate. Cultul imperial nu era o noutate în sine în vremea lui Augustus, ci avea alte forme şi valenţe, fiind perceput altfel de către păgâni faţă de creştini. Încă din perioada Republicii, romanii erau familiari cu un cult al lui Romulus, care a devenit Quirinus, în forma sa zeificată. În ultimul an al vieţii sale, Iulius Caesar a îngăduit să fie ridicată o statuie a sa în Roma, ce purta inscripţia Deo Invicto. În primii ani de domnie, Octavianus Augustus s-a îngrijit să-i ridice unchiului său un templu la Roma, dedicat lui Divus Iulius. Se pot face diferite speculaţii pe seama gestului lui Augustus, dar este cert că fiul adoptiv al lui Caesar putea să fie numit Divi Filius, datorită zeificării lui Caesar. În vremea domniei lui Octavianus Augustus cultul imperial roman devine o adevărată revoluţie legislativă şi o reformare religioasă. Încă din vremea vieţii sale, Augustus a lăsat să se înţeleagă o continuitate între cultul sacru al regilor vechi ai Romei, începând cu Romulus, şi cultul modern, din perioada republicană şi a principatului, adresat unchiului său şi lui însuşi. Transformarea Republicii romane în Principat şi apoi în Imperiu, a dus inevitabil la o transformare religioasă, în strânsă legătură cu atribuţiile lui Pontifex Maximus. Încă din perioada războaielor civile republicane, romanii au fost fascinaţi de personalitatea marilor lideri, precum Marius, Pompei şi mai ales Iulius Caesar. Nu a lipsit mult până ca romanii să îl vadă pe Caesar un adevărat zeu în viaţă, cultul dedicat lui luând o mare amploare încă din primii ani după asasinarea acestuia. Încă din secolul I î.d. Hr., în societatea romană, cultul imperial, în formele sale incipiente şi divinaţia, mai ales prin haruspicii, erau strâns legate. Acest cult imperial roman a fost susţinut în principal de filosofia stoică, ce se plia cel mai bine acestei noi religii, aproape civice. Reformele iniţiate de Octavianus Augustus, de ordin civil şi religios, au fost reflectate de elemente ale filosofiei stoice contemporane. Octavianus Augustus a fost deosebit de onorat să poarte titlul de Pontifex Maximus, ceea ce îi permitea să tindă spre obţinerea aşa numitei pax deorum, la modă în societatea romană de atunci. Un cercetător pasionat poate descoperi existenţa unor adevărate concepte multiculturale în perioada Imperiului timpuriu, între care dezvoltarea cultului imperial ocupă un loc fundamental, dincolo de componenta sa religioasă. În dezvoltarea cultului imperial, Augustus s-a bazat pe fascinaţia exercitată de Iulius Caesar asupra oamenilor simpli. Ceva din popularitatea unchiului s-a transmis şi spre Augustus, iar zeificarea lui Caesar a deschis un drum ce va fi urmat de toţi împăraţii romani, până la Constantin cel Mare. Zeificarea împăraţilor romani, fie în viaţă, fie după moarte, a fost o practică pe care Republica romană nu o cunoştea. În practică, politica era strâns legată de religie, marii oameni politici ai Republicii fiind aleşi pontifex, iar colegiul acestora era prezidat de Pontifex Maximus.  

Delta Bucurestiului – Lacul Vacaresti

 

Delta Bucurestiului din Lacul Vacaresti, reprezinta o arie naturala ce masoara 190 hectare, formata pe teritoriul capitalei si cuprinsa intre Calea Vacaresti, Soseaua Oltenitei, Soseaua Vitan-Barzesti si Splaiul Dambovitei. Aceasta insula salbatica a Bucurestiului urmeaza sa fie declarata parc natural, in scopul protejarii elementelor naturale si a ecosistemelor ce s-au dezvoltat aici.

 

Descriere Delta Bucurestiului – Lacul Vacaresti

Acest spatiu natural intens mediatizat a luat nastere pe locul in care a existat in trecut o groapa de gunoi, pe locul careia, pe vremea cand se afla la putere, Nicolae Ceausescu dorea sa amenajeze Lacul Vacaresti. Constructia sistematizata de fostul dictator facea parte dintr-un proiect mai amplu, din care a facut parte si amenajarea Lacului Morii, conceput pentru a feri capitala de inundatii. Lucrarea prevedea alimentarea cu apa a lacului din Raul Dambovita, insa aceasta idee a sfarsit prin a fi doar unul dintre numeroasele proiectele nefinalizate incepute pe vremea comunismului, din cauza costurilor mult prea ridicate si a debitului prea mic al cursului de apa. O posibila solutie pentru terminarea proiectului ar fi alimentarea lacului cu apa din Raul Arges, la fel cum se intampla cu Lacul Mihailesti, unde apa este transportata de la aproximativ 27 km distanta.

Intreaga arie naturala care a luat nastere in zona Lacului Vacaresti este inedita tocmai datorita peisajelor naturale si a faunei neobisnuite pentru un oras mare si aglomerat ca Bucurestiul, un astfel de loc si asemenea peisaje intalnindu-se doar in Delta Dunarii. Traiesc aici numeroase specii de pasari, peste 90, printre care se numara pesti, amfibieni, reptile, dar si o serie de plante rare, ce dau un farmec aparte locului. Desi a fost obtinut avizul Academiei Romane, fiind necesara hotararea definitiva a Guvernului, se pare ca declararea acestei arii protejate se lasa asteptata. Acest lucru nu poate decat sa ne dezamageasca, avand in vedere ca toti asteptam cu sufletul la gura declararea oficiala a celui mai mare parc natural din Romania, unic in Europa prin natura, modul de formare si prin amplasamentul sau.