Împăratul Octavianus Augustus şi cultul imperial roman

 

Romanii au rămas extrem de surprinşi atunci când au auzit că există o religie care s-a născut în Palestina, are origini iudaice dar nu are legături cu religia mozaică şi Îl adoră pe un tâmplar crucificat de stăpânirea romană, prin braţul guvernatorului Pontius Pilatus. Până în vremea domniei împăratului roman Domitian, romanii au confundat religia creştină cu o sectă iudaică, considerând-o neinteresantă. 

 Romanii au rămas extrem de surprinşi atunci când au auzit că există o religie care s-a născut în Palestina, are origini iudaice dar nu are legături cu religia mozaică şi Îl adoră pe un tâmplar crucificat de stăpânirea romană, prin braţul guvernatorului Pontius Pilatus. Până în vremea domniei împăratului roman Domitian, romanii au confundat religia creştină cu o sectă iudaică, considerând-o neinteresantă. Atunci când religia creştină a fost percepută o religie aparte, distinctă de iudaism, statul roman a scos în afara legislaţiei această nouă religie. Din pricina neînţelegerii cultului creştin şi a purtării creştinilor, romanii au persecutat creştinismul, deşi majoritatea celorlalte religii contemporane erau tolerate şi chiar adoptate la Roma. Cultul imperial roman a constituit unul din pietrele de poticnire în drumul creştinismului către reconcilierea cu Imperiul Roman. Creştinii nu au acceptat, încă din secolul al II-lea, să participe la cultul împăratului şi au refuzat să accepte ideea că împăraţii sunt zei în viaţă, deşi romanii aveau altă concepţie despre cultul imperial. Înnoirea adusă de primul împărat roman, Octavianus Augustus, în viaţa statului roman, a fost religioasă şi politică. Într-o societate precum cea romană, aflată la începutul apogeului său în vremea lui Augustus, politica, viaţa civică a romanilor şi religia erau strâns legate. Cultul imperial nu era o noutate în sine în vremea lui Augustus, ci avea alte forme şi valenţe, fiind perceput altfel de către păgâni faţă de creştini. Încă din perioada Republicii, romanii erau familiari cu un cult al lui Romulus, care a devenit Quirinus, în forma sa zeificată. În ultimul an al vieţii sale, Iulius Caesar a îngăduit să fie ridicată o statuie a sa în Roma, ce purta inscripţia Deo Invicto. În primii ani de domnie, Octavianus Augustus s-a îngrijit să-i ridice unchiului său un templu la Roma, dedicat lui Divus Iulius. Se pot face diferite speculaţii pe seama gestului lui Augustus, dar este cert că fiul adoptiv al lui Caesar putea să fie numit Divi Filius, datorită zeificării lui Caesar. În vremea domniei lui Octavianus Augustus cultul imperial roman devine o adevărată revoluţie legislativă şi o reformare religioasă. Încă din vremea vieţii sale, Augustus a lăsat să se înţeleagă o continuitate între cultul sacru al regilor vechi ai Romei, începând cu Romulus, şi cultul modern, din perioada republicană şi a principatului, adresat unchiului său şi lui însuşi. Transformarea Republicii romane în Principat şi apoi în Imperiu, a dus inevitabil la o transformare religioasă, în strânsă legătură cu atribuţiile lui Pontifex Maximus. Încă din perioada războaielor civile republicane, romanii au fost fascinaţi de personalitatea marilor lideri, precum Marius, Pompei şi mai ales Iulius Caesar. Nu a lipsit mult până ca romanii să îl vadă pe Caesar un adevărat zeu în viaţă, cultul dedicat lui luând o mare amploare încă din primii ani după asasinarea acestuia. Încă din secolul I î.d. Hr., în societatea romană, cultul imperial, în formele sale incipiente şi divinaţia, mai ales prin haruspicii, erau strâns legate. Acest cult imperial roman a fost susţinut în principal de filosofia stoică, ce se plia cel mai bine acestei noi religii, aproape civice. Reformele iniţiate de Octavianus Augustus, de ordin civil şi religios, au fost reflectate de elemente ale filosofiei stoice contemporane. Octavianus Augustus a fost deosebit de onorat să poarte titlul de Pontifex Maximus, ceea ce îi permitea să tindă spre obţinerea aşa numitei pax deorum, la modă în societatea romană de atunci. Un cercetător pasionat poate descoperi existenţa unor adevărate concepte multiculturale în perioada Imperiului timpuriu, între care dezvoltarea cultului imperial ocupă un loc fundamental, dincolo de componenta sa religioasă. În dezvoltarea cultului imperial, Augustus s-a bazat pe fascinaţia exercitată de Iulius Caesar asupra oamenilor simpli. Ceva din popularitatea unchiului s-a transmis şi spre Augustus, iar zeificarea lui Caesar a deschis un drum ce va fi urmat de toţi împăraţii romani, până la Constantin cel Mare. Zeificarea împăraţilor romani, fie în viaţă, fie după moarte, a fost o practică pe care Republica romană nu o cunoştea. În practică, politica era strâns legată de religie, marii oameni politici ai Republicii fiind aleşi pontifex, iar colegiul acestora era prezidat de Pontifex Maximus.