In ultimele doua secole, in diferite locuri ale lumii au fost descoperite 12 cranii realizate din cristal, ametist, topaz, cuart si alte materiale dure.În prezent, ele se află în colecţii particulare sau sunt expuse în muzee din SUA, Franţa sau Marea Britanie.

In ultimele doua secole, in diferite locuri ale lumii au fost descoperite 12 cranii realizate din cristal, ametist, topaz, cuart si alte materiale dure.În prezent, ele se află în colecţii particulare sau sunt expuse în muzee din SUA, Franţa sau Marea Britanie. Iar dacă la început au fost percepute ca nişte opere de artă create de strămoşii noştri, unii cercetători au început să-şi pună întrebări după ce au aflat legenda amerindiană.O veche legendă amerindiană povesteşte despre cele 13 cranii de cristal, de mărimeacraniului uman, care ar conţine informaţii despre originile şi destinul umanităţii. Conform poveştii, într-o bună zi, într-un moment de răscruce pe care îl va traversa omenirea, toate aceste cranii de cristal vor fi reunite, pentru a dezvălui nepreţuitele cunoştinţe. Astfel, mai spune legenda, în 2012, când, după calculele calendarului maya, ar putea veni sfârşitul lumii, reunirea craniilor l-ar preîntâmpina.Potrivit legendei, craniile de cristal ar fi fost aduse din spaţiu, de 13 reprezentanţi ai unor rase extraterestre diferite, care le-au încredinţat diverselor popoare. Când va sosi timpul, craniile vor fi redescoperite, prevesteşte aceeaşi legendă.Cele 12 cranii trebuie aşezate în cerc, iar al 13-lea în mijlocul acestora. Odată realizată reunirea, lumea va fi complet schimbată, polii se vor inversa, oamenii vor dobândi cunoştinţe despre civilizaţii pierdute sau ascunse, ori lumea se va sfârşi. Acestea sunt câteva dintre teorii.Unii cercetatori spun ca cel de-al 13-lea si cel mai mare craniu a fost deja descoperit, altii afirma ca nu se stie inca nimic despre el. De fapt, arheologii si cercetatorii incearca in zadar de multi ani sa afle motivul realizarii ciudatelor obiecte. Vechimea lor a fost estimata intre  1.000  si 36.000 de ani si nu ar putea fi realizate nici macar cu tehnologia prezentului.Cristalele si craniile constituie o alaturare ce a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor. De-a lungul timpului, omenirea a utilizat puterea cristalelor si a pietrelor in scopuri diferite. Cele mai vechi legende despre cristalele magice ne duc la Atlantida. Se presupune ca oamenii acestei rase avansate foloseau cristalele pentru a canaliza si utiliza energia macrocosmica. In practica medicala a multor culturi stravechi, se regaseste portul la git al amuletelor si talismanelor. Se foloseau diferite pietre, in functie de boala, pentru a obtine efectul tamaduitor dorit. Amerindienii si mayasii foloseau ei cristalele pentru diagnosticarea si tratamentul diferitelor boli. Astazi, datorita dezvoltarii rapide a tehnologiei, cristalele sint folosite pentru a transmite si amplifica energiile in multe feluri. Cristalele au fost considerate talismane magice inca din Evul Mediu si in prezent, pentru multi, puterea lor supranaturala este de necontestat. In acelasi timp, craniile simbolizeaza moartea si nenorocirea si sint folosite numai in practicile magiei negre.Imbinarea dintre cele doua simboluri a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor sau a unei civilizatii pamintene superioara fiintei umane. Craniile de cristal sint pietrele cunoasterii, iar cind vor fi reunite, vor schimba complet lumea. Obiectele au fost aduse din spatiu de 13 civilizatii diferite, care le-au dat spre pastrare diverselor popoare.La inceput, craniile au fost privite ca niste opere de arta create de stramosii nostri, dupa ce s-a aflat legenda indiana, numerosi cercetatori au inceput sa  aprofundeze provenienta acestora.Cert este ca specialistii in prelucrarea cristalelor afirma cu tarie ca felul in care au fost taiate aceste obiecte este atipic. Un cristal, indiferent de materialul din care se compune, creste pe trei planuri diferite, de-a lungul unei axe cristalografice. In functie de unghiul in care se afla aceste planuri, se formeaza fatetele pietrei. Cand un cristal este prelucrat in sensul invers al axei sale, se sparge pur si simplu in bucati foarte mici. Aceasta tehnica a prelucrarii se poate observa usor cu ochiul liber. In speta, modul de faurire a craniilor releva o tehnica necunoscuta pe Pamint.Craniile descoperite sunt prelucrate dintr-un singur bloc de cristal si nu prezinta urme de slefuire!Unii cercetatori spun ca cel de-al 13 craniu a fost deja descoperit, altii infirma stirea. In orice caz, descoperirea ultimului craniu ar elucida misterul intregii legende.Specialistii opineaza ca din punct de vedere tehnic, craniile de cristal sint obiecte care nu pot fi reproduse sau realizate in zilele noastre nici de cei mai priceputi sculptori sau ingineri. Aceste teorii au dus la numeroase discutii contradictorii in privinta unui craniu de cristal studiat de exploratorul britanicMitchell-Hedges.Acesta a prezentat craniul ca o descoperire a fiicei sale Anna, in 1924. Mitchell-Hedges a condus o expeditie la ruinele unei localitati mayase,  Lubaantun, in Belize, cautand dovezi legate de existenta Atlantidei. El a povestit ca fiica sa a gasit craniul de cristal, intre vechi ruine unde a presupus ca odinioara a existat un templu mayas. Craniului ii lipsea mandibula, care a fost insa descoperita trei luni mai tirziu, la citiva metri distanta. Mitchell-Hedges a relatat ca, initial, a refuzat sa ia craniul si l-a oferit preotilor de acolo, dar ca ei i l-au dat in dar, in semn de bun ramas. Craniul a uimit prin faptul ca se asemana foarte tare cu un craniu uman, mai ales in ceea ce priveste structura maxilarului, mai precis mobilitatea mandibulei.Cercetarile de mai tirziu si studiile minutioase asupra craniului efectuate de catre specialistii de la British Museum i-au dus pe acestia din urma la concluzia ca povestea lui Mitchell-Hedges era fictiune si ca exploratorul a intrat in posesia craniului – fara a se sti prin ce metode – abia in 1943. Unii sceptici afirma ca toata povestea descoperirii craniului este doar o inscenare facuta de cercetatorul Mitchell-Hedges, deoarece a vrut sa-i faca o bucurie fiicei sale adoptive, care, de fapt, in ziua descoperirii implinea 17 ani.La lumina, acest craniu pare sa-si schimbe culoarea, citeodata se abureste usor, existind chiar momente cind in interiorul sau pot fi vazute imagini stilizate de munti si temple. Craniul a ramas mostenire fiicei lui Mitchell-Hedges, Anna, care continua sa sustina versiunea tatalui. Stabilita in Canada, Ana a efectuat mai multe turnee in intreaga lume, incercand sa convinga atit oamenii de stiinta cit si pe cei de rind ca obiectul misterios a fost intr-adevar descoperit in 1924, in vechiul templu mayas, si ca detine puteri miraculoase.O concluzie certa si indiscutabila este aceea ca realizarea craniului descoperit de Mitchell-Hedges cu ajutorul tehnicii de slefuire si prelucrare cunoscuta de oameni la acea data este imposibila.Craniul Mitchell-Hedges – cum a fost botezat – cintareste aproximativ 6 kilograme. Exceptind unele anomalii de la oasele pometilor, acest craniu este structurat din punct de vedere anatomic asemeni unui craniu uman. Din cauza formelor si dimensiunilor sale, s-a concluzionat ca imita, mai degraba, craniul unei femei.Craniul Mitchell-Hedges a fost indelung studiat, una dintre cele mai amanuntite analize efectuindu-se in1970, la laboratoarele Hewlett-Packard. Cercetatorilor li s-a parut cu atit mai misterioasa originea si modalitatea in care ar fi putut fi realizat acesta, cu cit toate indiciile le intareau convingerea ca  fusese sculptat impotriva axei cristalului.Cercetatorii au mai concluzionat ipotetic ca singurele unelte utilizate pentru cioplirea craniului au fost diamantele iar finisarea s-a facut cu ajutorul unei solutii obtinute dintr-un amestec de nisip de siliciu si apa. Aceste ipoteze nu imbraca forma certitudinii intrucat ar fi fost nevoie de vreo 300 de ani pentru finalizarea lucrarii cu asemenea ustensile.Concluzia certa a expertilor a fost insa aceea ca realizarea, de catre fiinta umana, unei forme atit de complexe si intr-o maniera desavirsita precum Craniul Mitchell-Hedges era practic imposibila.Ei au mai afirmat ca, in timp ce craniul era luminat, acesta parea ca a luat foc, isi schimba culoarea si emana imagini si sunete stranii.Desi Craniul Mitchell-Hedges a fost considerat esenta acestui gen de creatii, au mai fost descoperite si alte cranii similare, care au ridicat mari semne de intrebare. Intre ele exista o inrudire stranie, nu doar din cauza similaritatilor structurale si compozitionale, ci prin faptul ca ele par sa ascunda un fel de energie care le face sa comunice intre ele atunci cind sint adunate la un loc. Acest lucru a dus la ipoteza ca misterioasele cranii ar fi facut parte din aceeasi familie, ca ar fi avut creatori comuni si ar fi servit unor scopuri comune.Pe linga Craniul Mitchell-Hedges, printre cele mai celebre se numara Craniul de Cristal Britanic si Craniul de Cristal Parizian, istoricii sustinind ca ambele au fost aduse in Europa, in 1890, de catre mercenarii mexicani. Cele doua cranii se aseamana ca dimensiuni si forma si s-a presupus ca, de fapt, unul dintre ele reprezinta o copie a celuilalt. Spre deosebire de Craniul Mitchell-Hedges, acestea doua nu sint sculptate cu o finete la fel de mare, unele trasaturi fiind superficiale si incomplete. Craniul botezat ET poate vindeca orice boala.Alte exemplare cunoscute sint reprezentate de Craniul de Cristal Mayas si Craniul Ametist, descoperite in 1900 in Guatemala, respectiv, Mexic si aduse in Statele Unite de catre un calugar. Cele doua sint foarte asemanatoare, singura deosebire constind in faptul ca Craniul Ametist este realizat din cuart purpuriu.ET este un alt craniu de cristal ce a trezit interesul cercetatorilor, el fiind descoperit la inceputul secolului XX in America Centrala. Realizat dintr-un cuart cenusiu, ET face parte dintr-o colectia particulara a unei femei care crede ca acesta are puteri miraculoase, putind vindeca orice boala. Ea a afirmat ca acest craniu a ajutat-o sa se vindece de o tumoare pe creier.Craniul care este cel mai aproape ca structura si realizare de Craniul Mitchell-Hedges este cel cunoscut sub numele de Craniul de Cristal din Cuart Roz, descoperit in apropiere de Honduras. Craniul este mai mare decit cel Mitchell-Hedges, insa tradeaza aceeasi finete a lucraturii si are, de asemenea, mandibula mobila.Au existat si exista inca numeroase convingeri, conform carora cristalul este o materie extrem de puternica, ce poate transmite si absorbi vibratii, emanind totodata un fel de energie psihica. Exista persoane care au afirmat ca, dupa ce au vizitat de mai multe ori Craniul Mitchell-Hedges si au petrecut mai mult timp in preajma sa, s-au vindecat, chiar si de boli cronice.Cea mai interesanta ipoteza privind craniile a fost aceea ca, craniile reprezinta un fel de banci de date despre o rasa superioara, care este posibil sa fi existat pe Pamint. S-a presupus ca aceste cranii au fost codificate si ca in ele s-au inmagazinat numeroase date si informatii valoroase cu privire la misterioasa rasa creatoare, profetii legate de evenimentele urmatoarelor milenii precum si o istorie completa a vietii pe Pamint.S-a incercat de nenumarate ori accesarea acestor presupuse date si informatii dar pana in prezent nu s-a obtinut nici un rezultat. Totusi, persoanele cu capacitati paranormale puteau obtine date despre informatiile din interiorul craniilor doar meditind in preajma acestora, insa aceste incercari nu pot fi certificate ca fiind rezultate concrete.Exista si ipoteze conform carora craniile ar detine imagini despre fiinte extraterestre si istoriile altor civilizatii din univers, insa toate aceste teorii au ramas la stadiul de simple supozitii.In ciuda numeroaselor ipoteze, modul in care au aparut si au fost create craniile de cristal a ramas un mister. Nu a fost exclusa presupunerea ca aceste cranii ar reprezenta dovezile existentei Atlantidei. A existat, de asemenea, si ideea ca cele 13 cranii contin date istorice despre o civilizatie inteligenta care ar trai undeva in adincul pamintului, ascunsa de privirile oamenilor.O alta explicatie a fost ca artizanii din America Latina ar fi sculptat chiar ei aceste cranii prin metode numai de ei stiute si care nu au fost niciodata divulgate. Cei mai sceptici oameni de stiinta cred ca aceste cranii sint realizate intr-o perioada mult mai recenta decit s-a pretins si nu constituie decit incercarea de a-i pacali pe creduli ca ele reprezinta dovada unor puteri paranormale sau a existentei extraterestrilor.In ziua de Craciun a anului 1994, o femeie se plimba calare pe calul sau prin ferma privata din apropiere de Crestone, Colorado, in San Louis Valley. In aceasta zona au fost adesea vazute lumini ciudate, OZN-uri si animale mutilate. O scinteiere de lumina produsa la nivelul solului i-a atras femeii atentia. Uitindu-se in jur, a vazut ceva ce stralucea in praf. A descalecat, a ridicat obiectul si l-a curatat. Parea sa fie un craniu facut din cristal sau sticla, dar deformat total, ca si cind cineva il topise si incercase sa-l refaca. Suprafata craniului era lucioasa si neteda. Pe de o parte avea ceva asemanator dintilor umani, iar de cealalta parte semana foarte bine cu profilul unui extraterestru. La baza, unde ar fi trebuit sa se afle gitul, era retezat.Femeia, care a dorit sa i se pastreze anonimatul, nu mai vazuse niciodata ceva asemanator. Cind l-a aratat unor specialisti, ea avea sa afle ca nu era prima descoperire de acest gen.Vestea despre craniul de cristal din San Louis Valley s-a raspindit cu repeziciune, iar cea care l-a gasit le-a permis sotilor Al si Donna Koon, precum si fiicei lor, Alta Jamison, sa-l expuna in magazinul lor de roci din Moffat, Colorado. Obiectul a devenit o adevarata atractie populara, aducind vizitatori din toate colturile Americii. Alta Jamison spune ca oamenii inzestrati cu capacitati paranormale pot comunica cu craniul. Unii chiar au simtit ca exista o legatura intre ei si craniu, despre care cred ca are constiinta si ca realizeaza conexiuni intre oamenii cu care vine in contact si o lume interioara a Pamintului. Altii afirma ca acest craniu culege informatii de la celelalte cranii descoperite pina in prezent si ca el ar putea fi cel de-al 13-lea si ultimul. Dar, conform legendei indiene, ar trebui sa fie mai mare si nu este foarte mare fata de celelalte. Misterul persista, iar Al Koon spune ca energia craniului este pozitiva. De asemenea, el marturiseste ca nimeni nu a descoperit din ce mineral anume a fost confectionat craniul, insa banuieste ca ar fi din cristal. Altii sint de parere ca un OZN l-a pierdut sau l-a trimis intentionat in zona. Multi dintre cei care au meditat asupra craniului par sa simta ca obiectul este parte integranta din energia umana si extraterestra.Nick Nocerino, un cercetator care a studiat craniul, a meditat asupra lui doua zile la rind si a simtit ceva nou, cu toate ca energiile emise de el se aseamana cu cele emise de celelalte cranii. Craniul aflat in custodia sotilor Koon poate fi imprumutat pentru meditatie intr-o camera separata. Chiar si cele mai neincrezatoare persoane care au stat in preajma craniului au pretins ca au simtit o forma ciudata de energie, ce provenea din el, fiind relatate in acest sens si unele incidente bizare. De pilda, un sceptic a scos craniul din magazin si s-a apropiat cu el de masina. Una din roti a explodat fara vreun motiv. Un alt caz este cel al unui cercetator care a intrat in magazin pentru a filma craniul, dar cind a ajuns linga el a constatat ca aparatul de filmat nu mai functiona. Ca si celelalte cranii descoperite in America Centrala, nici acesta nu pare sa prezinte vreo urma de cioplire sau topire. El constituie o importanta descoperire in afara Americii Centrale, fiind inzestrat cu doua fete: una umana si cealalta extraterestra.Probabil aţi auzit, mai puţin sau poate mai multe, despre diferite organizaţii secrete, ca Masoneria, Illuminaţii, Rosacruce, Ordinul Templierilo, Thule…  Nazistii si membrii Thule, credeau ca Terra are gauri la polul nord si ca in interior ar exista o alta civilizatie. Exista ipoteze si calcule corecte din punct de vedere fizic si matematic in privinta existentei unui portal la polurile Terrei. Poate cei care au existat candva si au locuit Atlantida, oriunde ar fi fost aceasta, fie ea sub Antarctida, in Marea Mediterana sau undeva intre Spania si Groenlanda au gasit acest portal si au reusit sa evadeze spre alta lume.Marele matematician Euclid avea formulata o teorie conform careia, nu doar Terra ar fi “gaurita” ci si alte obiecte din Sistemul nostru Solar, iar Hubble confirma perfect aceste calcule prin poze uimitoare… Exploratorii care au atins polurile notau in jurnale ca au intilnit raulete cu apa calda, seminte de fructe exotice, poenite cu flori…Insa aceste lucruri nu prea au fost relatate intr-un mod deschis publicului. Si chiar de s-a spus ceva… Secretele mari sunt intotdeauna protejate.Se pare ca S.U.A detine toti satelitii care supravegheaza polurile. De asemenea, uriasa afacere de succes cu Alaska se pare ca a fost o intelegere facuta pentru alte scopuri.Oricare ar fi adevărul, faimoasele cranii de cristal continuă să fascineze. Misterul apariţiei lor lasă loc diferitelor interpretări si scenarii. Poate că, într-adevăr, odată reunite cele 13 cranii, lumea se va schimba. Poate că va reînvia civilizaţia aztecă. Ori cea mayaşă. Ori poate că va veni sfârşitul lumii (în anul 2012, după unele previziuni care ar fi conţinute în calendarul maya).

Orice ar fi, aceste cranii, daruri din cer (de la zei sau de la extratereştri), posibile unelte de comunicare cu alte civilizaţii sau numai nişte falsuri, poveştile care stau în spatele lor sunt totuşi impresionante, fascinante iar oamenilor mereu le-a plăcut să viseze…

 

Viata la tara. Cel mai frumos si linistit loc!

 

Desi nu locuiesc la tara din cand in cand ma bucur de viata la tara. Ce-i drept tot mai rar in ultimul timp, mai cu seama si de cand m-am mutat in Cluj avand in vedere ca eu am copilarit si am locuit pana la 19 ani in Oltenia iar acum ma despart peste 300 de kilometri de meleagurile natale
 Desi nu locuiesc la tara din cand in cand ma bucur de viata la tara. Ce-i drept tot mai rar in ultimul timp, mai cu seama si de cand m-am mutat in Cluj avand in vedere ca eu am copilarit si am locuit pana la 19 ani in Oltenia iar acum ma despart peste 300 de kilometri de meleagurile natale.     Cand eram mica nu era cea mai fericita cand mergeam la tara datorita faptului ca mergeam aproape in fiecare weekend. Eram invidioasa pe fetele de la bloc care aveau bunicii departe si nu plecau nicaieri sambata si duminica. Mi-as fi dorit sa ma bucur si eu alaturi de ele de cat mai mult timp petrecut impreuna cu toate ca am fost crescuta de o bunica destul de moderna care ma astepta tot timpul cu lapte covasit, portocale si bomboane de ciocolata. Si care croseta pentru toate nepoatele ciorapi colorati alaturi de motanul care torcea langa soba... Acum nu mi-a ramas decat sa imi amintesc cu drag de mamaia mea care era iubita de toti copii de pe strada, care imi facea cele mai bune prajituri, care m-a luat cu ea la bai la Vatra Dornei cand nu aveam nici 7 ani si de numeroasele vizite pe care le faceam la Sibiu impreuna cu ea la matusa mea, fata ei. Sau de bucuria de prin 2000 cu care eu imi asteptam topaind intr-un picior verisoarele la gara, venind in vacanta la Dragasani si ea nepoatele. Si de toate tricourile manjite cu dude din dudul negru ca indigoul din fundul curtii....     De prin 2004 de cand mamaia mea perfecta si-a luat ramas bun de la noi, am fost nevoita sa ma apropii de cealalta mamaie. Si mi-a fost destul de greu la inceput mai ales ca ea il crescuse mai mult pe fratele meu si aveam impresia ca tine mai mult la el...In timp am trecut peste toate astea si acum imi aduc aminte ca de fiecare data cand plecam la Craiova la facultate se trezea luni dimineata si pe langa banii pe care mi oferea in weekend sa am de cheltuiala, imi mai dadea si cate 5 lei sa pot sa imi platesc taxiul de la gara pana la caminul unde stateam.Asta de fiecare data. Din 2009 am pierdut-o si pe ea, iar acum cand locuiesc la bloc si nu am nici o alternativa de a merge la curte, ma bucur nespus de mult cand ajung la parintii mei care s-au mutat in casa bunicii mele.    Weekendul trecut am mers mai mult cu treaba acasa fiind un weekend planuit cu aproape o luna inainte. Bineinteles ca atunci cand ai parte de un drum lung exista si posibilitatea unor peripetii , cum am iesit din Cluj catre Oradea am trecut pe la Rompetrol sa ne platim cardul de benzina insa acolo ne-au spus ca nu putem face asta la benzinaria lor . Asa ca am fost nevoiti sa ne intoarcem in Cluj si sa plecam pe Turda:). In Cluj soare cu nori dar cand am trecut in judetul Alba dupa noi potopul...Nu se vedea nici un varf de ac de cer senin si ploua cu galeata. Matusa de la Sibiu ne spunea ca acolo tocmai se opries ploaia, mami imi zicea ca la ei e soare cum n-a fost niciodata anul asta. Verisoara mea care venea de la Cluj la Sibiu cu noi s-a hotarat si ea pe loc sa mearga la tara precum si matusa mea, care a mers cu noi de la Sibiu si ea.  Cum a fost weekendul care a urmat? In primul rand imediat ce am trecut muntii toti norii s-au imprastiat si am avut parte de cea mai insorita zi din anul asta. Apoi ne-am oprit la Ramnicu Valcea si am mers la Cofetaria Boromir, cofetarie pe care nu o ratam niciodata cand trecem prin acest oras, eu pentru pricomigdale si prajituri, Octavian pentru placinte. Apoi am fost in piata si am cumparat un promisor (un cais) cadou pentru tatal meu in avans de Florii (cu toate ca nu il cheama Florin toata lumea in cunoaste sub acest nume si el isi serbeaza si asteapta telefoane cu urari in fiecare am). Intr-un final am ajuns si acasa unde ne-am bucurat de un weekend insorit in care ne-am scos de la naftalina paletele de badminton, rachetele de tenis si mingea de volei.   Si pe langa toate acestea ne-am bucurat si de mancare de primavara cu ciorba de urzici (preferata mea pe care doar acasa ajung sao mai mananc) si salata verde cu ridichii alaturi de un pahar de vin de Dragasani. Si alaturi de verisoara mea, mama si matusa  ne-am uitat la sute de poze de la nuntile mamelor noastre  si din copilaria lor mai ales ca verisoara mea nu vazuse niciodata pozele iar mamele noastre nici ele nu isi mai aduceau aminte de cand nu le-au mai vazut!

	5 august marcheaza ziua cand s-a nascut Marin Preda.

5 august 1922 – S-a nascut Marin Preda, nuvelist, romancier, scriitor si director de editura roman. Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 91 de ani. Scriitorul roman Marin Preda s-a nascut pe 5 august 1922 la Silistea-Gumesti, judetul Teleorman. Urmeaza scoala primara din satul natal, continua studiile la scoala din Abrud, apoi la cea din Cristur-Odorhei. La terminarea studiilor devine corector la revista Timpul, in paginile careia debuteaza cu schita "Parlitu'". Publica la diverse ziare si reviste schitele si povestirile: Strigoaica, Salcamul, Calul, Noaptea, La camp. Scriitorul frecventeaza cenaclul Sburatorul condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela "Calul" face o buna impresie celor prezenti. Marin Preda debuteaza editorial in anul 1948 cu volumul "Intalnirea din pamanturi". Primul volum al romanului "Morometii" este publicat in 1955, iar al doilea in 1967. Alte romane scrise de Marin Preda: Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Viata ca o prada, Delirul, Cel mai iubit dintre pamanteni. In colaborare cu  Nicolae Gane, Marin Preda traduce romanul "Ciuma" de Albert Camus si "Demonii" de Fiodor Dostoievski. In anul 1956 i-a fost decernat premiul de stat pentru romanul "Morometii", iar in 1971 primeste pentru romanul "Marele singuratic" premiul Uniunii Scriitorilor. Marin Preda a fost corector la Romania Libera si redactor la revista Viata Romaneasca. In anul 1970 a fost numit director al editurii Cartea Romaneasca, iar din 1968 a fost vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane in 1974 si deputat in Marea Adunare Nationala in 1980. Marin Preda se stinge din viata pe 16 mai 1980 la Mogosoaia.

Imperiul Roman - Cezar, partea a II a 

În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană.Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea . Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie. 

 

În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană.Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea . Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie.  Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr. şi a rămas secretă , în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord să îşi folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris..Cezar a câştigat cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil al lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit în glumă  anul lui” Iulius şi Cezar”.Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma ( cu excepţia sa) şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de an, deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu.Un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii.Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească inevitabil.


După mai multe lupte, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele 6 legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi doar 130.000 au supravieţuit bătăliei.Aproape în acelaşi timp, la sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovist, căpetenia tribului Suebi a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia în acel moment, aranjând o alianţă cu germanii la începutul anului 58 î.Hr.La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupaţia romană. Şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei , pentru a înăbuşi orice rezistenţă din calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu 12 cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică regiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord către Britania de astăzi pentru a construi o flotă printre veneţi.Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici. Iniţial, vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţiilor. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi şi ca multe alte triburi înaintea lor, vânduţi ca sclavi.În total zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de prizonieri au fost trimişi la Roma ca sclavi.Răscoala pe care Vercingetorix a ajuns să o conducă a pornit la începutul anului 52 î.Hr. în timp ce Cezar aduna trupe în Galia Cisalpină. Crezând că atenţia lui Cezar va fi distrasă de frământările din Roma ce aveau loc după moartea lui Claudius, triburile carnute, sub comanda lui Cotuatus şi Conetodunus au făcut prima mişcare, măcelăriindu-i pe romanii care se stabiliseră pe teritoriul lor.Vercingetorix, un tânăr nobil din Gergovia, oraş din provincia Arveni şi-a ridicat supuşii să se alăture răscoalei, dar nobilii oraşului, inclusiv Gobanitio, unchiul lui Vercingetorix, i-au izgonit pe el şi pe adepţi lui, considerând că a opune rezistenţă lui Cezar era un risc prea mare.Neclintit, Vercingetorix a ridicat o armată a celor săraci, a cucerit Gergovia şi a fost întâmpinat ca rege.Vercingetorix şi armata lui au câştigat câteva conflicte iniţiale minore cu unităţile romane conduse de Cezar şi Titus Labienus, prim-locotenet. Cu toate acestea romanii au cucerit capitala de trib de la Avaricum (Bourges), omorând întreaga populaţie de 120.000 de oameni.Următoarea luptă importantă a fost cea de la Gergovia,unde Vercingetorix l-a învins pe Cezar, provocându-i pierderi majore. Victoria însă l-a costat pe Vercingetorix vieţile multor oameni, inclusiv mulţi nobili. Din cauza pierderilor, s-a retras, mutându-se în altă fortăreaţă,Alesia.În bătălia de la Alesia, Cezar a construit o fortificaţie în jurul oraşului ca să îl asedieze.Totuşi, armata lui Cezar a construit o altă fortificaţie în exterior împotriva armatelor de la care aşteptau ajutor (ce a dus la o fortificaţie în forma unei gogoşi cu gaură la mijloc). Ajutorul însă a fost insuficient:estimările cuprind între 80.000 şi 250.000 de soldaţi.Vercingetorix, coducător tactic, a fost izolt de ei din interior şi fără îndrumarea lui, atacurile nu au avut iniţial succes. Cu toate acestea, atacurile au dezvăluit un punct vurnelabil al fortificaţilor, iar forţele combinate din interior şi exterior aproape au făcut o breşă. Dovedindu-şi încă o dată geniul militar, Cezar conduce el însuşi ultimele rezerve în luptă, reuşind în cele din urmă să triumfe.Această bătălie a fost decisivă pentru crearea Imperiului Roman.

Destinul, intre mit si adevar

Mitul destinului a apărut din cele mai vechi timpuri, cel mai pregnant a început să se dezvolte odată cu supremaţia Egiptului. Înţelepţii vremurilor glorioase ale Egiptului au început să scrie tot felul de întâmplări care mai de care mai siropoase, menite să încuie mintea oamenilor şi să îi îndrume către credinţa în zei.

Cuvântul destin vine din limba franceză, conform dexului destinul este o forță sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului.
Mitul destinului a apărut din cele mai vechi timpuri, cel mai pregnant a început să se dezvolte odată cu supremaţia Egiptului. Înţelepţii vremurilor glorioase ale Egiptului au început să scrie tot felul de întâmplări care mai de care mai siropoase, menite să încuie mintea oamenilor şi să îi îndrume către credinţa în zei. De asemenea, ei erau făcuţi să creadă că viaţa lor e scrisă deja de către zei, iar ei trebuie să se supună lor pentru a nu fi pedepsiţi. Plecând de la mitologia egipteană, dar şi cea aztecă, au urmat mitologia nordică, greacă şi romană. Ideologiile acestora se aseamănă foarte mult, multe din mituri apar cu mici modificări în toate mitologiile enumerate mai sus.

În ziua de azi lumea se încrede tot mai mult în tot felul de superstiţii care, în opinia mea nu fac decât să bulverseze viaţa de zi. Mai mult decât atât, tot mai mulţi oameni îşi lasă viaţa "în mâinile destinului" mergând pe premisa că " dacă aşa îmi e scris" sau "aşa mi-a fost destinul", iar acest fapt îi face să se complacă în situaţii, iar dacă nu reuşesc, să dea vina pe destin.
Conform definiţiei, destinul este o voinţă supranaturală care hotărăşte pas cu pas viaţa noastră şi ne îndrumă către un viitor deja stabilit. Însă este oare adevărat?În opinia mea se uită un lucru esenţial, libertatea decizională sau liberul arbitru. De-alungul vieţii fiecare are de făcut alegeri. Unele le face sub presiunea unei persoane, a unui moment sau pur şi simplu a instinctului uman. De la această alegerele rezultă ipotezele. Cele care ne fac viaţa complicată. Într-o zi stăteam şi mă gândeam la ce ajută cuvântul "dacă". Dacă eram bogat, dacă eram acolo la timp, dacă nu aş fi făcut ceva, dacă aş fi acţionat, etc. Toate sunt nişte ipoteze, care sunt menite să dezvolte capacitatea decizională la acţiunile pe care le vom face cândva în viitor. Însă aceste ipoteze sunt privite într-un mod negativ de oameni, pentru că se gândesc prea mult la ce a fost şi nu la ceea ce va fi şi ceea ce ar putea face în viitor.Nu ar fi mai bine să zicem: Dacă mă voi pregăti suficient, dacă voi lupta, dacă voi încerca, dacă îmi doresc, nu cumva ar creşte motivaţia şi dorinţa de autodepăşire, iar problemele din trecut ar fi mai uşor acceptate? Unde s-a pierdut determinarea oamenilor? De ce majoritatea oamenilor sunt nemulţumiţi? Răspunsul e undeva la mijloc, deoarece fiecare face distincţia într-un mod diferit între ce e bine şi ce e rău, iar deciziile pe care le luăm, fie că vrem sau că nu ne influenţează pozitiv sau negativ drumul în viaţă.Am să închei cu un proverb grecesc "Soarta-i asemenea unui atlet slab, căci de foarte multe ori ea încununează pe cei ce n-au ieşit învingători.

Prostitutia in Bucuresti

1.București și-a asigurat din cele mai vechi timpuri o reputație de oraș al sexului, al curvelor, al prostituției. O lege de la începutul secolului  permitea practicarea fără fereală a celei mai vechi meserii din lume. Exista “Crucea de piatră”, cartier rău famat, plin cu bordeluri- de la cele mai dichisite la cele mai amărîte. Adolescenții – elevi de liceu, militari în permisie, ucenici și calfe- aici învățau tainele amorului. Cel mai vestit bordel era Casanova, construit de cîteva matroane și proxeneți. Dar nu numai aici găseai sex la discreție ci și în hoteluri indiferent de gradul de confort – la Athenee Palace, Ambasador, Splendid, Lido. Dar și altele mai prost plasate, la Bristol, Astoria, etc. Alte dame de consumație “făceau trotuarul”, adică se plimbau de sus în jos pe o anumită porțiune, la aceeași ore, 18-24. Aici erau reperate de clienți dornici de plăceri. Tariful se negocia rapid. Depindea de nurii damei și de cît de amețit de băutură era domnul. Traseul lor era cuprins între străzile Schitu Măgureanu, bd Elisabeta, Zalomit, Domnița Anastasia, Eforie, Beldiman, Academiei, Regală. După acostare, clientul era condus într-o garsonieră din vecinătate sau într-un hotel, unde camera se închiria cu ora. Poliția -ca și azi- închidea ochii. Semnele acestei vieți vesele s-au păstrat și în amintirile unor străini. Aflat la București în 1915, (în România era pace, dar Europa era războiu), John Reed scria : “…There are more cocottes in Bucharest in proportion to the population than in any other cities of the world. No one does anything, but screw, drink, and gabble.” Mareşalul Mackensen, care ocupase doi ani Bucureştii cu armata sa, în timpul retragerii din decembrie 1918, observa : ” Am venit la Bucureşti în urmă cu doi ani, cu o legiune de eroi cuceritori. Părăsesc oraşul cu o trupă de gigolo şi tîlhari.“ După parerea mareşalului, Bucureştiul a avut un efect mai distrugător decît bătăliile purtate pe cîmpul de lupta. William Starkie, un scriitor irlandez, într-o carte apărută în 1933, iată ce scria : “Bucharest is the town of the one street, one church and one idea…”. Vera Atkins, a adăugat la acest citat unul singur cuvînt “sex!…”. Vera Atkins, a fost o spioancă britanică, născută la Bucureşti, în 1908, emigrată în Anglia în 1934. Cunoştea bine societatea bucureşteană. Anii 40 au cunocut o intensă colaborare la orizontală  a frumoasele autohtone – întîi cu nemții, apoi cu rușii. În anii 60 ai secolului XX, pentru prima dată după război, românii vedeau străini în număr mare. Italienii, nemţii, năvăliseră, profitînd de foamea de devize a regimului. Ne-am trezit în plus cu polonezi, est-germani, cehoslovacii, deşi nici ei nu stăteau pe roze cu valuta. Se spunea la “RADIO ŞANŢ” – cea mai bună sursă de informaţii – că turiştii care formau lungi caravane de Fiat, Renault, Volkwagen, Skoda, spre litoral, veneau pentru sex. Româncele şi-au făcut atunci reputaţia că sunt naive şi ieftine şi că se prindeau uşor în flirturi de o vacanţă. De fapt, toate sperau să se mărite şi să plece definitiv din ţară. Acesta era secretul succesului pe care îl aveau turiștii străini la românce. Dacă erai străin, te costa nişte ciorapi de nylon, o pereche de blugi, cîteva mese la restaurant şi multe minciuni. Fetele erau fascinate de paşaportul pe care îl avea în buzunar respectivul. Nu mai aveau nevoie de alte calităţi. Distracția a fost mare și de data asta. A fost un secol vesel, indiferent de împrejurări și regim politic.   2. “Felinarul roșu”se intitulează o carte cu subtitlul “Viața femeilor din Casele de toleranță” – în Bucurestii anilor 30 – semnată de Dinu Dumbravă pe care am găsit-o la Biblioteca Academiei cînd mă documentam despre cea mai veche meserie din lume așa cum era practicată în trecut în orașul meu. Informațiile mi-au trebuit pentru două episoade din serialul tv “București strict secret” și romanul “Moarte unui dansator de tango”, mai ales pentru atmosferă. (Ed.TREI, 2011). Prostituția era reglementată de o lege din 1908. A fost în vigoare pînă în 1949. Erau cîteva categorii 1/ cea legală, practicantele ei aveau condicuță și erau obligate o dată pe săptămînă să mearga la medic pentru a fi controlate (la spitalul Colentina) dacă au boli venerice. Le găseai mai ales în Crucea de piatră, Sf.Apostoli, str.Rosetti, pe lîngă Cișmigiu 2/ Cea practicată semiclandestin în hoteluri, etc., tolerată de poliție 3/ Cea din case de rendez-vous. Aici operează “clandestinele lumii alese”, cum scrie autorul. Prostituatele de aici nu sunt înregistrate, se bucură de protecții inalte, nu au condicuță. 4/ Erau apoi cele “care făceau trotuarul”. Circulau pe bd. Elisabeta, str. Academiei, Calea Victoriei, spre nemulțumirea prefectului Șaita care le-a obligat să poarte berete roșii, apoi a renunțat din cauza mulțimii de berete roșii apărute brusc in centrul orașului. Ocupația lor nu scăpa nimănui – agățau bărbați cu care intrau apoi în hotelurile din jur unde ocupau vreme de un ceas o cameră. Unele țineau cameră cu chirie. Prostituatele se clasau în funcție de tarif și clienții pe care îi deserveau. De la cele ieftine care agățau în gări și periferii (la Mandravela, Chibrit, Bellu), pînă la cocote, demimondene și curtezane întreținute de personaje bogate și influente în epocă. Cele mai numeroase nu erau cele plasate în bordeluri ci “clandestinele” Orașul avea 800.000 de locuitori și 15-20.000 de prostituate. Numai 6000 erau fișate de poliție…. “Fetițele” nu erau localnice; cele mai multe erau aduse de traficanți pe trasee bine stabilite. Pe această hartă se găsea adesea Cernăuți, pe unde erau aduse evreice și poloneze din Galiția. Veneau și din Rusia și Ucraina. Mai ajungeau și prin Constanța, de obicei de la Odessa. Altele din Basarabia, prin Chișinău și Tighina. Personajele unei rețele erau 1/ traficantul propriu zis, care controla rețeaua și le închiria pentru un timp 2/ patroanei bordelului (“țața”, sau “tanti”). Era totdeauna o femeie, de regulă o fosta prostituată. Legea interzicea bărbaților să dețină case de toleranță. 3/ Era apoi ’”peștele”, proxenetul (“nenea”) care o păzea pe “fetiță”. Avea grijă să fie plătită de client, o supraveghea să nu fugă, să nu dosească bani. 4/ Polițaiul, vardistul care închidea ochii și-și lua partea lui 5/ medicul 6/ agentul fiscal care dijmuia în numele municipiului activitățile bordelului 7/ prostituata. Era mereu datoare desi avea pînă la 15 – 20 de clienți pe schimb/8 ore. Ținea din truda ei nocturnă cîți profitori ai trupului ei. 8/ Clientul…Era o întreagă industrie a sexulului care înflorise. Existau în București 65 bordeluri autorizate. Din acestea 16 se găseau în perimetrul format de străzile Crucea de piatră, Cantemir, Nerva Traian, Campoduci. O casă de toleranță avea cam 20 de prostituate cu condicuță, înregistrate la poliție. Pe cele care făceau trotuarul – cu și fară condicuță – le găseai pe străzile Domnița Anastasia, Brezoianu, Dr. Marcovici, Schitu Măgureanu, Zalomit. Sau pe stăzile Calea Plevnei, Sfîntul Constantin, Grivița, Popa Tatu, Berzei, Știrbey Voda, Gara de Nord, Buzești. Sau pe Calea Moșilor, Sf.Gheorghe, Taica Lază, Sf.Vineri, Calea Moșilor, Obor. In zona “Crucea de piatră” era un adevărat cartier al plăcerilor. Cu localuri, cafenele, lăutari, săli de jocuri. Existau curți largi care între aprilie și noiembrie erau pline cu lăutari, grătare și petrecăreți. Aici femeile se ofereu printre mese, la ferestre, în poartă, pe trotuare. Erau mereu în capot, în ținută de casă. Fiecare avea tipicul ei de agăța mușterii. Găseai “frantuzoaice”, femei fatale, rafinate, cazone, cadîne, rubensiene, feciorelnice, gen elevă de liceu, “rusoaice – veritabile și false, țigănci, nordice, gradne dame, tinere de tot sau coapte. După toate gusturile. Era un exercițiu de exhibitionism, o negustorie de tip oriental, la vedere…Clienții era din toate straturile sociale. Venea pegra, interlopi, șuți. Proletari, funcționari, studenți, vînzători și negustori prin piețe și magazinele din jur. Venea și lumea bună, domni dornici de exotism, aventuri și vulg. Era o experiență.   3. În România suntem pe legea din 1949 dată de comunişti care interzicea prostituţia permisă la începutul secolului printr-o altă lege. Atunci au fost golite bordelurile şi fetele trimise in fabrici. S-au scos damelele de consumaţie de pe bulevarde, casele de randez-vous au fost închise şi date cu chirii proletarilor. De atunci prostituţia nu a dispărut, şi-a schimbat formele în care a fost practicată. Din cînd în cînd cite o reţea de curve clandestine era demascată de Miliţie, cîteva fete intrau la puşcărie, ca exemplu de morală comunistă, dar nu şi clienţii care le frecventau, adesea recrutaţi dintre oamenii regimului. Uneori presa, Scînteia etc , publicau articole moralizatoare. Securitatea şi Miliţia păstoreau această afacere cu carne vie. Se practica masiv şi clandestin în hoteluti, în diverse case şi apartamente. Securitatea recruta dintre prostituate agente pe care le folosea în spionarea străinilor care veneau cu afaceri la Bucureşti. Dar şi a diverşilor suspecţi pentru delicte economice sau pentru cîrteli impotriva regimului, şi pe cei care ceruseră paşaport şi aveau rude în Occident. Li se strecura in pat o fetiţă şi asta raporta ce face si ce zice clientul. Dacă nu colaborau fetele ajungeau la închisoare. Curvelele erau folosite şi altfel. Cind se dădea un chef cu tovarăşi, granguri locali sau de la Centru, erau aduse şi cîteva “bagaboante” “pocnitori” “sugative” să îi mulţumească pe şefi. După revoluţie, odată cu libertatea cucerită şi prostituţia s-a practicat la vedere – chiar dacă legea din 1949 nu s-a schimbat. Cîteva zone din Bucureşti s-au specializat în cea mai veche meserie din lume – pe străzile Ştefan Furtună, Mătăsari, Dristor, Iancului, Negustori, etc. Poliţia apare cîteodată, ridică vreo 30-40 cu duba şi le dă drumul a doua zi. De cînd cu criza, au plecat mii dintre ele în vest să îi fericească pe occidentali. Acolo provoacă dispute cu curvele autohtone, cum s-a văzut mai deunăzi la Paris. În Parlament s-au propus de cîteva ori în 20 de ani legalizarea prostituţiei, dar aleşii noştri pudibonzi, cu copii acasă, ascund sub preş subiectul, îl amînă pentru legislatura următoare. Cîte unul, scrie presa, mai primeşte prin hoteluri păsări de noapte, mai apelează la internet pentru a-şi satisface fanteziile sexuale, cheama în camera de parlamentar o call-girl, alo. Sau frecventează un anume salon de masaj erotic. Ziarele sunt pline de anunţuri, pe alese, ca şi în hotelurile şi restaurantele de lux. Fireşte, Poliţia închide ochii. Politicienii, deşi destui dintre ei cumpără sex tarifat, se opun să treacă legea, din cauza unei eventuale imagini negative. Se opune şi Biserica. Ea primeşte în schimb prostituatele în biserică să se roage, le sp0vedeşte, le iartă de păcate. Mai sunt şi cîteva ONG-uri active, care cu nici un chip nu doresc să admită legalizara prostituţiei.

Diana, zeita vanatorii, naturii, fertilitatii si lunii 

 

 Diana , zeita romana a vanatorii , naturii , fertilitatii si nasterii , corespunde in mitologia greaca zeitei Artemis.
Conform mitologiei romane , Diana , fiica a lui Jupiter , a fost nascuta de catre Latona , impreuna cu fratele ei geaman , Apollo , pe insula Delos.
Ca zeita a vanatorii era asociata cu animalele salbatice si cu padurile, stejarii fiind copacii sacri ai acesteia.Diana era , totodata , o zeita a lunii , fiind venerata mai intai pe muntele Tifata , din apropierea asezarii Capua si in padurile sacre , in special in padurea Diana Nemorensis ( "Diana padurilor") , pe malurile lacului Nemi din Aricia , in apropierea Romei .Preotul ei traia in Aricia si se spunea ca orice barbat care putea sa il ucida cu un arc facut dintr-o ramura din padure , putea deveni el insusi preot al zeitei .
Mai tarziu , i-a fost dedicat un templu pe dealul Aventine , unde i se inchinau in special cei din clasele inferioare , plebeii si sclavii .Patroana a sclavilor , acestia puteau cere azil in templul ei.
Festivalul zeitei Diana avea loc cu ocazia Idelor din august ( 13 august) , data la care regele Servius Tillius , el insusi nascut ca sclav , i-a dedicat templul de pe dealul Aventine.
Originar , o zeita a fertilitatii , apoi si un simbol al castitatii , Diana era venerata mai ales de catre femei , ca ocrotitoare a graviditatii si a nasterii usoare.
Numele ei deriva , posibil , din "Diviana" ("cea stralucitoare").In mitologia greaca , zeita Diana face parte dintr-o trinitate de divinitati , alaturi de Virbius , zeu al padurilor (despre care se spune ca ar fi fost primul preot al Dianei) si Egeria , nimfa apelor , alaturi de care veghea asupra nasterilor.


Diana , zeita romana a vanatorii , naturii , fertilitatii si nasterii , corespunde in mitologia greaca zeitei Artemis.
Conform mitologiei romane , Diana , fiica a lui Jupiter , a fost nascuta de catre Latona , impreuna cu fratele ei geaman , Apollo , pe insula Delos.
Ca zeita a vanatorii era asociata cu animalele salbatice si cu padurile, stejarii fiind copacii sacri ai acesteia.Diana era , totodata , o zeita a lunii , fiind venerata mai intai pe muntele Tifata , din apropierea asezarii Capua si in padurile sacre , in special in padurea Diana Nemorensis ( "Diana padurilor") , pe malurile lacului Nemi din Aricia , in apropierea Romei .Preotul ei traia in Aricia si se spunea ca orice barbat care putea sa il ucida cu un arc facut dintr-o ramura din padure , putea deveni el insusi preot al zeitei .
Mai tarziu , i-a fost dedicat un templu pe dealul Aventine , unde i se inchinau in special cei din clasele inferioare , plebeii si sclavii .Patroana a sclavilor , acestia puteau cere azil in templul ei.
Festivalul zeitei Diana avea loc cu ocazia Idelor din august ( 13 august) , data la care regele Servius Tillius , el insusi nascut ca sclav , i-a dedicat templul de pe dealul Aventine.
Originar , o zeita a fertilitatii , apoi si un simbol al castitatii , Diana era venerata mai ales de catre femei , ca ocrotitoare a graviditatii si a nasterii usoare.
Numele ei deriva , posibil , din "Diviana" ("cea stralucitoare").In mitologia greaca , zeita Diana face parte dintr-o trinitate de divinitati , alaturi de Virbius , zeu al padurilor (despre care se spune ca ar fi fost primul preot al Dianei) si Egeria , nimfa apelor , alaturi de care veghea asupra nasterilor.

2 august 1951 – S-a nascut Marcel Iures, actor roman de teatru si film.

Daca este sa vorbim despre Marcel Iures, vorbim despre un om care a iubit si inca este “indragostit” atat de film cat si de teatru, iar acest lucru ii este de necontestat, si asta doar prin prisma faptului ca a fost declarat de doua ori cel mai bun actor de teatru din Romania (in 1998 si 2001), avand la activ o cariera care numara peste 40 de aparitii in piese de teatru, film si seriale TV. Absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, promotia 1978, Marcel Iures a debutat pe scena teatrului Bulandra in piesa "Ferma". Din 1978 pana in 1981 a fost angajat al Teatrului National Cluj, unde a jucat in piese precum "Afara in fata usii" si "Persii". In paralel, Marcel a primit primul sau rol de cinema, Franz Lizt, din filmul "Vis de ianuarie" (regia Nicolae Opritescu). In anii ’80, Marcel a jucat atat la Bulandra cat si la Odeon . In paralel, actorul si-a continuat cariera cinematografica cu roluri in filmele "Artista, dolarii si ardelenii" si "Sa mori rănit din dragoste de viata" (r. Mircea Veroiu), "Domnisoara Aurica" si "Cei care platesc cu viata" (r. Serban Marinescu), "Un bulgare de huma" (r. Nicolae Margineanu), "Balanta" si "O vara de neuitat" (r. Lucian Pintilie). Cariera internationala a lui Marcel Iures a inceput dupa turneul din 1994, sustinut in Marea Britanie cu spectacolul "Richard al III-lea", in regia lui Mihai Maniutiu. Dupa un mic rol in "Interviu cu un vampir" (r. Neil Jordan), alaturi de Tom Cruise si Brad Pitt, a urmat un rol episodic dar crucial pentru plotul filmului in "Misiune imposibila" (r. Brian De Palma), tot cu Tom Cruise si trei roluri principale, in "Pacificatorul" (r. Mimi Leder), cu Geroge Clooney si Nicole Kidman, "Razboiul lui Tom Hart" (r. Gregory Hoblit), cu Colin Farrell si Bruce Willis si "Layer Cake" (r. Matthew Vaughn), cu Daniel Craig. Dintre filmele sale cele mai recente amintim "Piratii din Caraibe: La capatul lumii" (r. Gore Verbinski), sau "Calatoria lui Gruber". In stagiunea 1992-1993, Marcel Iures a fost nominalizat la premiul UNITER pentru rolul principal din spectacolul "Richard III"; in 1998 si 2001 a primit premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolurile din "Richard al II-lea" si, respectiv, "Creatorul de teatru"; in 2003 a prmit premiul UNITER de excelenta pentru fondarea Teatrului Act - catalizator al miscarii teatrale independente; in 2009 a primit premiul Festivalului de Dramaturgie Contemporana pentru cel mai bun rol masculin din spectacolul "Acasa la tata" de Mimi Branescu. Din 2004 este presedintele Festivalului International de Film Independent Anonimul.

Hotel Mundial Club 3 stele at just 368 Euro

Hotel Mundial Club 3 stele at just 368 Euro

Imperiul Roman Partea I - Gaius Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar s-a născut la Roma într-o bine cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulius, fiul prinţului troian Eneas. Conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil , deorece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. 

 

 Gaius Iulius Cezar- ‘‘Alea iacta est’’  

   Gaius Iulius Cezar s-a născut la Roma într-o bine cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulius, fiul prinţului troian Eneas. Conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil , deorece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Familia lui Cezar deşi provenind din descendenţi patricieni aristrocratici, nu era avută după standardele nobilimii romane. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Spre sfârşitul vieţi lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinge un punct de ruptură. În această peroiadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea şi pe Marius şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiare. Nu era doar nepotul lui Marius, el era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiica a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se întoarcă la Roma. Conform lui Suetomius în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: ‘‘El, a cărui viată o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel ce va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine, căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius’’. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei Cezar a dat dovadă de bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor încât a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut pentru calitatea sa de orator. Marele orator Cicero chiar comenta: ‘‘Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bine decât Cezar?’’ În drumul spre insula greacă Rodos, Cezar a fost răpit de către piraţii cilicieni în Marea Mediteraneană. Când aceştia au cerut o răscumpărare de 20 de talanţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară 50. În total, a fost reţinut pentru 36 de zile, timp în care i-a ameninţat deseori pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat ce a fost răscumpărat şi pus în libertate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii si fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisement pentru ceilalţi. Dar pentru că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa. Cezar se întoarce la Roma în mijlocul răscoalei lui Spartacus. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Crassus se ridică împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus. După o serie de înfrângeri, acesta îl învinge pe Spartacus. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care mai târziu îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră. În  69 î.Hr. Cezar rămâne văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe Iulia, mătuşa sa, de care era foarte ataşat. Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în acelaşi an, la vârsta de 30 de ani. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o province romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. În timp ce se afla în Hispania,a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru Macedon. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie,  a răspuns simplu: ‘‘ Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge când eu consider că la vârsta mea, Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?’’ Cariera politică a lui Cezar este pe o treaptă ascendentă ajungând în 63 î.Hr. Pontifex Maximus (mare preot). Debutul ca Pontifex a fost marcat de un scandal în urma căruia Cezar divorţează de a doua soţie, Pompea. După un alt scandal în care nu este implicat, conspiraţia lui Catilina, Cezar începe un mandat ca urban praetor. Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se află în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale. Crassus i-a sărit din nou în ajutor,achitând un sfert din totalul de 20 de milioane de denari. În cele din urmă, Cezar a fost desemnat ca guvernator al Lusitaniei, provincia în care fusese anterior chestor. Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit viitoarea sa abilitate de a deplasa armatele la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri ai anturajului său au notat barbaricul şi în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: ‘‘ Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma’’. Între 61-60 î.Hr. a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane.